Piperul verde

Piperul verde se obtine din aceeasi planta de piper din care se obtine si piperul negru (Piper nigrum) dar printr-o procesare diferita.

Piperul ,(Piper nigrum) , este unicul condiment ale carui fructe pot fi procesate astfel ca sa dea varietatile de piper alb, negru, verde si rosu.
Piperul verde este cel recoltat devreme, inainte de a se coace, si este procesat pentru a elimina fermentarea prin conservare (ca muraturile) in sare sau otet, sau prin uscare rapida la temperaturi mari, in vid. Din cauza ca este necopt, piperul verde nu este prea iute si are o aroma de proaspat.

Piperul verde este foarte aromat si mai putin iute decat cel negru.
Este indicat ca toate tipurile de piper , sa fie cumparate sub forma de boabe, piperul proaspat macinat fiind de departe superior celui pudra. De asemeni piperul trebuie pastrat cel mai bine la frigider,in borcane inchise ermetic, deoarece caldura determina evaporarea aromei, ramanand doar iuteala.

Piperul verde este folosit mai ales in bucataria occidentala, mai ales la prepararea mustarului, a sosurilor pentru gratar si friptura. Boabele de piper verde se folosesc adesea la garniturile picante pentru felurile de mancare reci.

Coriandrul Vietnamez - (Polygonum odoratum)

Coriandrul Vietnamez din familia Polygonaceae, este nativ in penisula sudestica Asia (Indochina). Parti folosite drept condioment ale plantei sunt frunzele, intotdeauna folosite proaspete, si cand sunt tinere .

Cand ajunge la maturitate, inceteaza sa mai produca frunzele ca de laptuca, si trebuie replantat .Se poate intampla chiar de mai multe ori intr-un singur sezon, in functie de dimensiunea spatiului de plantare si de conditii. Se poate creste si in ghiveci.
Planta creste inalta de pana la 50- 60 de cm. Este o planta perena, extrem de invaziva. Florile sunt mici si albe sub forma de clopotei. Frunzele sunt ascutite la varf, de forma ovala, si au pete ciocolatii. Radacina dezvolta un rizom folosit in medicina empirica in tarile de origine, pentru calitatile sale terapeutice.

Planta are un miros ca de coriandru dar cu o clara nota de lamaie. Coriandrul Vietnamez este unul din acele numeroase plante care este caracteristica bucatariei Vietnameze . Planta este, totusi, deasemene folosita in afara Vietnamului: Apare in retetele din Malaezia si este chiar tipica in bucataria din Singapore.Este folosita la supe,sosuri,mancaruri cu carne [ in general de pui], sau cu peste si fructe de mare,orez cu curry-uri. Este tocat proaspat si presarat deasupra platourilor,sau a bolurilor in care se serveste mancarea.Este foarte bine combinat cu usturoiul, turmericul [curcuma], lemon gras [iarba de lamaie], chilli sau galanga.

In scop fitoterapeutic sunt folosite rizomul si radacina, care trebuie recoltate in octombrie. Ca planta medicinala are proprietati tonice, diuretice, antitusive, antiinflamatoare.

Piperul roz - Schinus terebinthifolius

Piperul roz provine de la o planta originara din America de Sud,numita Schinus terebinthifolius, care este de fapt un arbore ce ajunge pana la 3-4 m.

Frunzele sunt ovale, cu marginile zimtate, de culoare verde stralucitor si fructele sunt rotunde, au diametrul de cativa milimetri, de culoare verde cand sunt necoapte si roz stralucitor cand sunt mature.
Schinus terebinthifolius este originar din Brazilia.Mai exista si specia Schinus molle originar din Peru.Cel mai mare producator mondial in zilele noastre este Insula Reunion.

Se comercializeaza sub forma de boabe sau pudra.Boabele intregi isi pastreaza calitatile pe termen lung, dar isi pierd in timp aroma si iuteala cand sunt macinate,de aceea este bine sa cumparam piperul boabe si nu macinat.
Piperul roz ste un condiment scump cu aroma mixta de piper si anason.Aroma este usoara si se face simtita numai dupa ce strivim boabele.Se utilizeaza si in amestec cu piperul verde sau negru,dar nu trebuie confundat cu acestea sau cu piperul rosu.Dupa cum se stie piperul negru,alb,verde si rosu provin din aceeasi planta pe cand cel roz nu.

Este utilizat in diferite sosuri pentru mancaruri de carne sau peste.Boabele sunt de marimea boabelor de piper negru sau putin mai mari,de culoare roz aprins de unde si denumirea.

Dafinul american - Sassafras albidum

Arborele de dafin american (Sassafras albidum) face parte din familia laurului si este originar din America de Nord.Dafinul american este un copac foios care de obicei nu creste mai mult de 6 – 9 m si formeaza deseori desisuri de tufe.

Frunzele (5 – 15 cm) sunt ciudate, prin faptul ca pot diferi ca forma, chiar si in acelasi copac. Unele frunze sunt eliptice, altele ovale, si pot avea unul, doi sau trei lobi ceea ce provoaca uneori confuzie , dat fiind ca frunzele sunt cele folosite ca si condiment. Florile sunt mici, galben-verzui, si produc drupe albastru-inchis, carnoase.
In ciuda faptului ca planta in totalitate este aromata, ca si condiment sunt folosite doar frunzele. Condimentul are gust proaspat asemanator cu lamaia. Frunzele dafinului american se usuca, apoi se piseaza pana devin ca o pudra. De obicei sub aceasta forma se intrebuinteaza la gatit. Ferit de lumina,umezeala si aer, rezista pana la un an.

In Louisiana, la supa din fructe de mare,raci sau pui care de obicei este condimentata cu cimbru, telina si boia de ardei iute, inainte de servire se pune si pudra de foi de dafin american.Uleiul esential de dafin american (obtinut din radacina), dupa indepartarea safrolului, se foloseste pentru aromatizarea unei bauturi numite root beer in SUA.
In Europa, foile de dafin american nu se folosesc.

Dafinul american (Sassafras albidum) este si o planta cu excelente efecte depurative, care curata singele si ajuta la inlaturarea toxinelor din organism.

Negrusca (Nigella arvensis)

Negrusca (Nigella arvensis) este inrudita de aproape cu chimenul negru numit si negrilica (Nigella Sativa) cu care se aseamana, de unde apar si numeroase confuzii.

Popular mai este numita si brus, negruta, nigeluta, piperuta, chimion-de-campuri,cernusca si este originara din Asia Mica.
Negrusca este o planta erbacee melifera cu frunze penate, cu flori albastrui si cu fructe capsule cu numeroase seminte negre.

Negrusca se intalneste in zonele de campie si la deal si creste ca buruiana in semanaturi si araturi, mai ales in cele cerealiere.
Negrusca apartine familiei Ranunculaceae, precum si Nigella Sativa [negrusca de cultura], specia Nigella insumand un total de aproximativ 14 plante inrudite intinse pe un vast areal de la sudul Europei pana in nordul Afrcii si sud-estul Asiei.


Semintele au utilitate alimentara si farmaceutica, identica cu cele ale speciei cultivate Nigela sativa dar este folosita pe scara mai restransa deoarece este varianta salbatica a speciei cultivate. Este utilizata in medicina populara pentru tratarea blenoragiei.

Piperul de balta Persicaria hydropiper, sin. Polygonum hydropiper

Piperul de balta, sau dintele-dracului, iarba iute, piparca salbatica, troscot piperat este o specie de plante din familia Polygonaceae,cu aspect de tufa. Creste in locuri umede si apa mica; este nativa zonei temperate din emisfera nordica.

Florile sunt alb-verzui, micute, in buchete rasfirate. Semintele sunt mate, maroniu inchis pana la negru. Frunzele sunt sunt inguste, cu varf ascutit si inodore,si au margini franjurate.Planta ajunge la o inaltime de 60 cm, si la un diametru similar.
Planta este folosita drept condiment datorita aromei intepatoare.Se folosesc frunzele plantei si este foarte des intalnit in bucataria japoneza.Este foarte putin folosit la gatit in afara Japoniei deoarece piperul de balta nu are alt gust in afara iutelii.Semintele de piper de balta au fost folosite ca substitut pentru piperul negru in Germania, in anii de dupa al doilea razboi mondial, dar nu mai sunt folosite in zilele noastre.

Piperul de balta prezinta insa si unele proprietati terapeutice precum: diuretic, antiscorbutic, hemostatic in afectiunile hemoroidale, intestinale, uterine, vezicale, etc. In fitoterapie este utilizata partea aeriana a plantei, ce se recomanda a fi recoltata in lunile iulie- septembrie..In traditia populara planta se pisa si se punea pe ranile deschise, ca sa nu faca viermi. Se storcea sucul in rana. Se folosea la rani infectate. Cel mai mult se folosea in medicina veterinara.

Este folosita pentru fibrom uterin, hemoptizii, hemoragii gastrice si intestinale, menometroragia tinerelor fete, metroragii, afectiuni reumatismale si renale - sub forma de infuzie de planta macinata, tinctura,si pentru edeme, fibrom si alte afectiuni ginecologice, rani sangerande - sub forma de spalaturi locale cu infuzie de planta maruntita.
La sate mai era folosit in vechime si pentru a colora textilele in galben.

Rucola sau Voinicica - Eruca sativa

Voinicica (Eruca sativa) este o planta anuala din familia Brassicaceae (Cruciferae), cu flori albe sau galbui cu vinisoare brune sau violete, cu frunze de culoare verde inchis, late, in forma de limba,adanc crestate, lobate, avand pana la 10 lobi laterali mici si unul terminal mai mare, cu aroma puternica.Fructele sale sunt lunguiete si contin seminte comestibile.

Este o planta comestibila folosita inca din antichitate,pentru ca la fiert isi pierde aroma este folosita in general la salate,dand anumitor combinatii,o savoare speciala.In supermarketurile din Romania se comercializeaza uneori sub denumirea din limba italiana, rucola, neglijandu-se denumirea comuna din limba romana, voinicica.In bucataria italiana, rucola se mai foloseste ca ingredient special pentru pizza, in care se pune la sfarsitul coacerii, laolalta cu patrunjelul tocat marunt, pentru a-i da gust si aroma si pentru a o face mai digerabila.
Este apreciata mai ales ca element de forta in curele de slabire si de dezintoxicare, unanim considerata ca fiind extrem de eficienta in aceste domenii.[Valoare energetică la 100g: 30 calorii] .

Planta este bogata in potasiu si vitamina C, uleiuri volatile si esentiale, myrosin, fier ccea ce ii confera numeroase aplicatii si in fitoterapie [unde se utilizeaza si radacina plantei],nu numai in domeniul culinar.

Este cunoscuta actiune sa antioxidanta, antiscorbutica, diuretica, stimulativa, stomahica, antibacteriana, afrodisiaca, previne sclerozarea vaselor de sange, diuretica (radacina).Astfel se recomanda consumul ei in :arterioscleroza, colesterol, obezitate, anemie, sistem imunitar slabit, infectii renale si intestinale - frunzele consumate ca atare, infuzie de radacina.

Asafetida - Ferula asafoetida

Asafetida este o planta din familia patrunjelului [Apiaceae] cu un miros foarte puternic, respingator, asemanator cu usturoiul (nu foarte proaspat).
Este originara din Iran.Asafetida ajunge pana la 2 m inaltime,are flori galben -verzui si fructe ovale..

Se foloseste ca si condiment sucul laptos (obtinut din radacina) care devine dupa uscare o masa rasinoasa ca o guma,de culoare maronie.Extractia de guma incepe chiar inainte de inflorire.
Mirosul oribil al asafetidei nu se poate folosi in produsele alimentare, dar dupa prajire (si in doze mici), gustul devine placut, chiar pentru gusturile occidentale. Asa numita „pudra de asafetida” contine rasina amestecata cu faina de orez si astfel condimentul nu mai are un gust foarte puternic, fiind mai usor de folosit. Asafetida a fost un condiment foarte popular in Europa inca din timpul romanilor si a fost foarte mult utilizata in Era Medievala (de exemplu pentru aroma carnii de oaie la gratar), dar a cazut in dizgratie mai apoi.

Inca este un ingredient important in Iran si popular pentru unii Brahmini din India care nu consuma usturoi. In bucataria indiana nu este combinat cu usturoi sau ceapa in mod normal, dar este privit ca o alternativa sau un substituent pentru acestea; este utilizat mai mereu pentru mancarurile cu legume. Mixul condimentar din sudul Indiei sambaar podi contine adesea asafetida.Se mai foloseste la prepararea anumitor muraturi precum si in prepararea anumitor mancaruri cu oleaginoase precum lintea, cu dublu rol,atat pe post de condiment cat si pentru a preveni meteorismul.
Asafetida se pastreaza in borcane inchise etans,latfel,aroma sa poate contamina si schimba,aromele celorlalte condimente aflate in apropierea sa.

Doza de utilizare difera pentru pudra si rasina pura. Rasina este puternic aromata si trebuie folosita cu grija.Deoarece este puternica dar si solubila in grasimi,un bob de rasina este mai m ult decat necesr pentru a aroma o oala de mancare.
Mai este folosita si in medicina pentru iritatii nervoase,depresie,migrene si ameteli,dar si pentru tulburari gastro-intestinale,meteorism si altele.

Salota sau hasma - (Allium ascalonicum)

Salotele (Allium ascalonicum) numite si esalot,hasma sau ceapa mica, rosie sunt plante anuale erbacee din familia Alliaceae (numita anterior Lilliaceae). In alte limbi: echalotte (fr.), shallot (eng.), schalotte (ger.), scalogno (it.), chalota (es.)

Salota este o planta cu frunze cilindrice, cavitare, care formeaza o tufa cu inaltimea de 20-30 cm. Inflorescenta este umbeliforma, sferica. Semintele sunt mici si negre.Bulbii de sub pamant cuprind catei asemanatori cu usturoiul.
Bulbii de salota contin ulei volatil si sunt folositi ca aroma sau pentru asezonare la salate in stare cruda sau fierti la diferite sosuri.In stare proaspata, salota este picanta, iute si lacrimogena.

Gustul iute este asemanator cu al cepei dar aduce si cu usturoiul.Este specifica bucatariei franceze. Salota pare a fi de origine din Asia centrala sau de vest.A fost adusa In Occident de franci, dupa asediul de la Ascalon, la sfarsitul primei cruciade.
Se foloseste ca planta aromatica in multe sosuri si, sub forma cruda, in salate, tocata sau taiata felii subtiri. Inlocuieste usturoiul cand se doreste obtinerea unei arome mai delicate.In Extremul Orient se sugereaza utilizarea salotelor in locul cepei, pentru ca seamana mai bine cu ceapa asiatica, atat in privinta gustului, cat si a dimensiunilor.

Salota sau hasmaua nu este o planta medicinala, dar este una sanatoasa ale carei virtuti medicinale sunt recunoscute.
Proprietatile terapeutice: usurarea discomfortului stomacal si e un bun agent antidiareic, expectorant, diuretic, antitusic si impotriva racelii.

Boldo - Peumus Boldus

Boldo este un arbust pitic, peren, cu o dezvoltare lenta, care creste 6-8 m in inaltime si este verde tot timpul anului. Frunzele sale sunt aspre si casante, verzi- cenusii si emana un miros de ce aminteste de cel de camfor atunci cand sunt strivite.

Florile de boldo sunt fie feminine, fie masculine iar pomul de boldo face doar flori de un singur sex ; de aceea, plante atat feminine cat si masculine trebuies crescute laolalta pentru a se reproduce.Ele sunt de culoarea galben- pal si cresc grupate in buchetele in varful crengilor iar fructele sunt mici sunt comestibile si foarte bogate in zaharuri.
Boldo se gaseste in regiunile Anzilor din Chile si Peru, si de asemenea este o planta indigena in anumite parti din Maroc. Se cultiva in Italia, Brazilia si Africa de Nord pentru a satisface cererea frunzelor ei medicinale pe pietele din Europa si Canada unde este larg folosita.

De la boldo se folosesc ca si condiment frunzele, care au miros ciudat.Aceste frunze sunt un substituent eficient pentru cele de dafin indian gasite in bucataria din India de nord. In bucatariile de vest acesta poate substitui dafinul cu succes la prepararea mancarurilor de peste si al sosurilor.Boldo merge foarte bine cu ciuperci si muraturi .Este totusi putin raspandit ca si codiment ceea ce este curios,caci aroma sa pare sa placa tuturor care l-au incercat.
In intreaga lume, planta este folosita in homeopatie si medicina naturista. In fitoterapie se utilizeaza frunzele si scoarta (din care se extrage boldina).

Boldo este un remediu specific pentru problemele vezicii biliare, precum calculi sau inflamatii. Se foloseste si la dureri viscerale cauzate de probleme la ficat sau vezica biliara. Datorita proprietatilor de emolient urinar si antiseptic, boldo se foloseste si la cistita.Alte aplicatii:afectiuni gastrice, afectiuni digestive, sifilis, gonoree, aerofagie, flatulenta, reumatism, guta, icter, raceli, dispepsie, cancer - sub forma de infuzie sau decoct din frunze, tinctura.
Atentie!!!Supradozajul sau utilizarea plantei poate avea efecte avortive si nu se recomanda utilizarea la femeile insarcinate.

Galangal - Alpinia galanga

Familia plantei Zingiberaceae ,aceeasi cu a ghimbirului.
Galangalul,sau galanga,este originar din China unde este cunoscut sub numele liang-jiang.[Unele surse ii atribuie alta origine,dar cu siguranta provine din Asia].Este cultivat acum in Thailanda, Vietnam, Laos, Cambodgia, Malaezia si Indonezia.

Exista mai multe specii de galangal[sau galanga cum mai e numit],planta avand si mai multe denumiri stiintifice [Languas galangal ],ceea ce la un loc cu asemanarea sa cu ghimbirul contribuie crearea multor confuzii.

Galangalul este o planta tropicala ce creste pana la 2 m.Frunele sunt lungi de cca. 50 cm si late de 90 de cm. Florile sunt verzulii cu vinisoare e culoare rosu-inchis. Fructele sunt de culoare rosie. Rizomul ei asemanator ghimbirului si ca gust si ca forma sunt folosite drept condiment in Asia de sud-est.In majoritatea tarilor din Sudul Estul Asiei galanga uscata este folosita numai cand galanga proaspata nu este disponibila. Desi frunzele de galangal sunt aromate, sunt doar rareori folosite la asezonarea mancarurilor.

Este folosit mai mult in cadrul retetelor pe baza de peste la fel ca tamarindul, usturoiul, ardeiul iute si lamaia, dar si in cadrul retetelor cu carne.Se poate combina cu usturoiul, rezultand un efect culinar deosebit. Poate fi folosit proaspat dar si uscat si macinat,dar uscat isi schimba total gustul.Galanga uscata este mai picanta si dulce aromata,ceva intre ghimbir si scortisoara.Pudra de galangal este folosita ca ingredient in retetele de sosuri, supe,orez, soteuri, pui, porc si vegetale.
In tarile Vestice, cu toate acestea, galanga nu este bine cunoscuta, cel putin nu in zilele noastre; desi a fost un valoros condiment in Evul Mediu.II sunt totusi recunoscute calitatile de planta medicinala.

Annatto - (Bixa orellana)

Annatto este originar din America de Sud, cel mai important producator si exportator fiind Brazilia,
Planta este un tufis cu frunze lucioase in forma de inima,floarea de annatto este de culoare alb-roz.Semintele de annatto au o culoare rosu-caramiziu,sunt prinse in capsule paroase si au un miros usor piperat cu aroma de nucsoara.
De la aceasta planta se folosesc semintele de culoare rosu inchis, pentru a aromatiza si a da culoare la diverse mancaruri.Annatto este un condiment slab parfumat.

Semintele se pot adauga cand mancarea este aproape gata. Se mai pot introduce si in apa fierbinte pana obtineti culoarea pe care o doriti ca sa colorati diverse sosuri sau orezul. Semintele se pot frige in ulei timp de cateva minute, pana ce acesta capata o culoare aurie. Semintele se arunca iar in uleiul rezultat poate fi fripta carnea sau legumele, care vor avea o culoare galben-maronie sau galben-aurie.Astfel se procedeaza in Caraibe. In bucataria mexicana se foloseste o pasta alcatuita din annatto si conservanti. Aceasta pasta se dizolva complet in grasime fierbinte, putand fi cu usurinta utilizata pentru a da culoare produselor marinate sau sosurilor. Pana de curand, in Europa annatto era folosit pentru a colora ciocolata, astazi fiind doar folosit pentru a da untului si branzei culoarea galben. In sud-estul Asiei aceasta planta nu este folosita foarte des, decat in Filipine.In Caraibe, semintele sunt de obicei prajite in grasime ,dupa inlaturarea semintelor, grasimea galben-aurie este folosita la prajirea legumelor sau carnii. Bucataria vietnameza foloseste uleiul de annatto pentru a da culoare la diverse aluaturi.

Cu annatto poate fi imbunatatita culoarea unor amestecuri de nuca de cocos si curry.
Semintele se pastreaza in borcane ermetic inchise,intr-un loc intunecat si racoros, sa nu intre in contact cu aerul, umezeala si lumina.
Cea mai importanta utilizare a annatto astazi este de colorant alimentar, E160b.

Limba mielului - (Borago officinalis)

Limba mielului cunoscuta in unele rtegiuni si sub numele de alior, boranta, laptele canelui, limba boului, mierea ursului, sau otratel, este o planta erbacee anuala, originara din Siria, naturalizata in regiunile mediteraneene, in aproape toata Europa, nordul Africii si Iran.

Tulpinile ating inaltimea de 60-100 cm si este acoperita cu perisori albi, tari, sunt ramuroase, scobite in interior si suculente. Frunzele sunt mari, ridate, de culoare verde inchis, ovale si ascutite la varf, de circa 5-15 cm lungime si 5 cm latime. Florile sunt mici, au culoare albastru stralucitor sau roz si forma de stea, cu cinci petale triunghiulare, distingandu-se de orice planta din aceeasi familie [Fam. Boraginaceae],prin staminele negre, proeminente, care sunt ingramadite in centrul florii. Produce o multime de seminte si astfel continua sa creasca si sa se raspandeasca prolific din locul in care a fost semanata sau plantata. In locuri cu climate blande, limba mielului infloreste pe tot parcursul anului. Fructul consta in patru nucsoare mici de culoare brun foarte inchis.

Se culege de preferinta in luna iunie si se folosesc florile si frunzele. Are o aroma usoara si proaspata asemanatoare cu cea a castravetelui, din acesta cauza are putina intrebuintare.Se foloseste mai mult in Europa Centrala la salate si sosuri,caci aroma se pierde prin fierbere si nu poate fi folosita la mancaruri.Putin mai populara este in Germania si Franta,in rest fiind folosita mai mult proprieatilor sale terapeutice.
Este mult mai valoroasa ca planta medicinala. Are actiune diuretica datorita sarurilor de potasiu, sudorific in stari de raceala si bronsite, este un cicatrizant datorita alantoidei, febrifug, sudorific, poate irita tubul digestiv, normalizeaza functionarea renala normala, favorizeaza eliminarea clorurilor, intareste memoria, euforizant, sedativ cardiac, depurativ-dezintoxicat, emolient.

Se poate folosi la urmatoarele afectiuni: abcese, afectiuni cutanate, afectuni respiratorii,boli renale, boli infecto-contagioase, boli de stomac, unele boli hepatice,in caz de crampe musculare, depresie (in special in menopauze), insomnie, memorie slaba, migrena, palpitatii cardiace, arterita, reumatism, guta, tulburari ovariene.
Uleiul de limba mielului, are efect antirid, creste elasticitatea pielii si imbunatateste tonusul dermei, fiind folosit in industria cosmetica, in special la prepararea produselor destinate tenurilor mature.

Lemn dulce - ( Glycyrrhiza glabra)

Lemnul dulce sau raculet ( Glycyrrhiza glabra) este o planta, perena, comuna in sudul Europei si in Orient, ale carei radacini cu gust dulce-amar constituie una din cele mai vechi mirodenii, utilizata pentru aromatizarea dulciurilor si a bauturilor.

Planta,cunoscuta sub acest nume de lemn dulce sau radacina dulce in mai multe limbi,este originara din Asia,se presupune ca din China,fiind foarte raspandita si in India.
Lemnul dulce,este un arbust cu aspect de tufa care creste inalt de pana la 1,5 -2 m.Are frunze verde inchis,dispuse in 5-9 perechi de cate 2 ca si frunzele de salcam,flori papilionate, albastre-violet, in raceme alungite care pornesc de la subsuoara frunzelor.
Radacinile sunt oarecum cilindrice,si se cultiva la sfarsitul toamnei. Se curata bine si se lasa la uscat.Aroma sa este asemanatoare cu a anasonului,sau cu a feniculului,dar considerata mai puternica.Gustul este cald si dulceag,oarecum medicamentos.

In Europa de Nord,[mai ales in Germania ], se foloseste la fabricarea unro bomboane traditionale.In Asia, mai ales in tarile de origine,China,dar si India,se foloseste si la prepararea mancarurilor,in amestecuri de condimente de obicei.Dar valoarea sa condimentara paleste in fata virtutilor sale medicinale caci planta are actiune expectoranta, antiinflamatoare, emolienta, antispasmotica, laxativa usor, antihepatotoxica.
In Ayurveda,medicina traditionala indiana,este unul din cele mai vechi si mai puternice remedii.Mestecata,radacina de lemn dulce, usureaza durerile de gat caci are o gama larga de indicatii pulmonare, precum guturai, bronsita si tusea in general.Este flosita ca tratament pentru ulceratiile digestive, in fitoterapie se foloseste planta in gastrita si ulcer, dar si in tratarea hepatitei cronice si a cirozei. Poate ajuta si la ameliorarea colicilor abdominali.

Contraindicatii: pentru pacientii care sufera de hipertensiune, boli de rinichi sau gravidele se recomanda sa evite acest remediu deoarece exista posibilitatea scazuta ca doze mari si pe termen indelungat de lemn dulce sa cauzeze retentia de sodiu si o crestere a tensiunii arteriale.

Angelica,iarba ingerilor (Angelica archangelica)

Cunoscuta sub denumirile de angelica, aglica, anghelina si buchinis, planta cuprinde circa 50 de specii.Cea mai valoroasa este Angelica archangelica, o planta erbacee de 1-2 m,cu un rizom gros, in forma de nap,din care se desprind radacini lungi,cu o tulpina robusta groasa, cilindrica si goala in interior.Are flori alburii, dispuse in umbrele mari, globulare, seminte cu gust astringent-aromat si frunzele sunt mari, dintate pe margini .

Creste spontan in etajul montan si submontan, prin locuri stancoase si umede,dar fiind declarata monument al naturii, ocrotita prin lege, la specia spontana nu este admisa recoltarea, pentru a se evita disparitia ei din natura.Astfel este cultivata de o serie de tari exportatoare precum Germania, Franta, Belgia, Olanda si Polonia.
Angelica sau iarba ingerilor este planta care a fost cultivata in gradinile manastirilor inca din Evul Mediu, fiind recomandata pentru proprietatile sale medicinale si condimentare si pentru aroma deosebit de placuta, cu gust dulce-amarui.
Este populara in centrul si vestul Europei; frunzele proaspete sunt taiate si adaugate la supe, salate si feluri de mancare ce contin peste, in acelasi fel ca frunzele de patrunjel sau coriandru.Laponii fierb frunzele si radacinile de angelica in lapte, pregatind o mancare speciala, foarte aromata.La prepararea unor produse de cofetarie (dulceturi, prajituri, bomboane) se folosesc tulpinile verzi .Radacinile de angelica intra in tehnologia de preparare a unor bauturi alcoolice, mai ales lichioruri amare precum Chartreuse, Benedictine, Theriaque sau English bitter.

In scopuri medicinale, de la angelica se folosesc radacinile, tulpinile, frunzele si semintele.
Angelica are proprietati stomahice, tonic-amare, aperitive, eupeptice, antibiotice, antiseptice, depurative, calmante ale durerilor gastrice, digestive, carminative, excitante ale poftei de mancare si ale secretiei hepato-pancreatice. Se disting si proprietati sedative ale sistemului nervos, antinevralgice, antiisterice, analgezice si antispastice, antireumatice, antiinflamatoare, diuretice, expectorante, cardiotonice, antiaritmice, energizante in anemie si convalescenta.

Multiplele mijloace de vindecare a bolilor fizice si psihice cu ajutorul preparatelor din angelica explica denumirea sa de iarba a ingerilor,[a carei denumire de gen este conexa cu latinescul angelus - inger ,]fiind considerata inca din Evul mediu,un dar trimis din ceruri.
Angelica este contraindicata femeilor in perioada de graviditate, avand proprietati avortive.

Leurda (Allium ursinum)

Leurda, sau Allium ursinum, este o planta erbacee, perena,nativa din vestul si centrul Europei.
Leurda, numita si ai-ciorasc, ai-de-padure, ai-salbatic, aiuti, aliu, aliu-de-iunie, leoarda sau leorda, face parte dintre vestitorii primaverii.

Frunzele, de un verde proaspat, lanceolate, lucioase, asemanatoare celor ale lacramioarei, ies dintr-un bulb lunguiet care este inconjurat de membrane albe, transparente,dar mirosul de usturoi al frunzelor inlatura confuzia cu lacaramioara care e otravitoare.Ajunge sa sfaramati o frunza intre degete.Florile sunt de dimensiuni mici si au culoare alba.
Astazi este raspandita in special estul Europei ,centrul si Nordul Europei.Leurda creste numai in cimpii bogate in humus si umede, sub tufisuri, in paduri de foioase si alpine,ceea ceea ce o face mai putin intalnita in insorita zona mediteraneeana.
De la leurda se folosesc atat frunzele cat si bulbii.Frunzele tinere se aduna in aprilie si mai, deci inainte de inflorire, iar bulbii la sfirsitul verii si toamna.

Bulbii de leurda pot fi folositi la fel ca si usturoiul.Sub forma de condiment frunzele proaspete de leurda se maruntesc ca patrunjelul sau ceapa si se presara pe piine, in supe, sosuri, salate si mincaruri de carne.Este folosita si in in fabricarea anumitor branzeturi, iar elvetienii o folosesc la fabricarea unei specialitati de mustar.Frunzele, care au un gust delicios crude sau gatite, cu o aroma de usturoi, mai blanda decat usturoiul, pot fi utilizate chiar si in loc de spanac.
Frunzele uscate au un miros slab de aceea se pot conserva mai bine preparate intr-un sos ca pesto sau prin congelare.
Leurda contine in esenta proprietatile usturoiului nostru, numai ca are o putere curativa mult mai mare.Contine sulfura de alil, vitamina A, vitamina C, carotenoizi, ulei eteric, saruri minerale (calciu, fier, fosfor, cupru, natriu) ceea ce ii confera proprietati expectorante, cicatrizante, depurative, antiseptice, bactericide, hipotensive, antiscrelotice, vermifuge.Proprietatile leurdei o recomanda drept un excelent purificator general al organismului si un tonifiant remarcabil al sistemului imunitar. Astfel este indicata in curele depurative de primavara dar si in bolile cronice de piele [reumatism, eczeme, scrofuloza, rani].Ranile care se vindeca greu, unse cu suc proaspat de leurda, se vor inchide rapid.

Leurda se mai recomanda in diaree, balonari, viermi intestinali, insomnii, tulburari cardiace, hipertensiune arteriala, ameteli, neliniste, depresie, in caz de secretii pulmonare, astm, memorie slaba,in cazul bolilor cardiovasculare.
Frunzele isi pierd proprietatile depurative, de aceea trebuiesc utilizate proaspete, si nu in stare uscata.
Ornamental, leurda este plantata in parcuri, gradini si spatii verzi pentru a valorifica locurile umede si umbrite.

Pelin negru - Artemisia vulgaris

Pelin negru (Artemisia vulgaris),apartine familiei de plante Asteraceae (familia florii soarelui), subfamilia Asteroidae.Mai este cunoscuta popular si sub numele de iarba barboasa, pelin de camp, pelinita neagra, pelin pasaresc, pelin sterp, pelinul calului, stir negru, vetricel.

Este o planta foarte raspindita - creste prin mai toate locurile, chiar si in oras, mai ales in locuri parasite sau neingrijite. Atinge o inaltime de pina la 1 metru.Frunzele si lujerele cu flori se culeg in perioada de inflorire, intre iulie si septembrie.Florile sunt mici si sterse, ca si intreaga planta care are un aspect neatractiv. Tulpina este neparoasa, cu dungi roscate, devenind aproape rosie la inflorire, lemnoasa, mult ramificata. Frunzele sunt dublu sectate in partea inferioara a tulpinii , cele mijlocii si superioare sunt simplu penate.

In bucatarie, se foloseste frunza plantei. Are un gust usor amar. Este delicioasa in fripturi de gisca (in Germania, de ex, este nelipsita la gisca de Craiun) peste sau porc, carora le taie din gustul gras si le confera o aroma deosebita. In plus, datorita gustului amarui, pelinul negru ajuta la digestie, stimulind secretiile bilei. Se gaseste in comert fie proaspat, fie uscat,dar ca si pelinul are destul de mica intrebuintare ca si condiment. Totusi, in stare uscata aroma si gustul sunt mai slabe, asa ca cel mai adesea sunt utilizate proaspete. Ocazional, frunzele de pelin negru sunt consumate crude, in salate.
Compozitie chimica: contine ulei volatil bogat in cineol, substante amare, saruri minerale.

Ca planta medicinala,este recomandat pentru urmatoarele afectiuni: epilepsie, hipertensiune; combaterea transpiratiei picioarelor, isterie, reglarea menstruatiei, reumatism, stimularea digestiei, stimularea functiei hepatice.Pelinul negru este folosit cu succes si in medicina chinezeasca si mai ales in Africa pe post de tratament naturist impotriva malariei pe care se pare ca o poate vindeca.Pelinul negru-artemisia vulgaris- pusa in pantofi atunci cand pleci la drum lung, previne oboseala.